Scurtă descriere a învățământului din localitatea Sînsimion
Marele pedagog din Ardeal, Apáczai Csere János, a comparat omul needucat cu animalele: „Dacă se suprimă știința de carte, alfabetismul... toți vor fi ca niște orbi, nevoiți să se lase conduși de mână”.
La sfârșitul secolului al XVI.-lea și începutul secolului al XVII.-lea, satele aparținând Scaunului Ciucului, Gheorghenilor şi Casinului dispuneau de o rețea de școli bine dezvoltată, pe lângă parohiile din localități existând și școli.
O condiție prealabilă a prosperării în această măsură a educației a fost statutul liber al secuilor. Alfabetizarea a contribuit la conservarea libertății, deoarece „cei care, pe lângă faptul că își cunoșteau, își puteau rosti drepturile străvechi, le și puteau formula în scris, iar urmașii săi le puteau citi, le puteau invoca - le și puteau proteja mai bine.”
Prima atestare documentară cunoscută de noi până la ora actuală în legătură cu școala din Sînsimion provine din anul 1598. Într-un contract încheiat la Sâncrăieni în acest an, printre martori este amintit „grămăticul Lőrincz, dascăl din Sânsimion”. Grămăticii îndeplineau, inițial în special atribuții bisericești, asistând în cadrul ceremoniilor religioase. Însă, treptat, rolul lor educațional s-a intensificat. Au devenit personalități publice specifice, care s-au remarcat în cadrul micii lor comunități datorită alfabetismului și cunoștințelor lor legale. Un bun exemplu pentru acest lucru constituie, în anul 1705, grămăticul Imre Ferencz, dascălul din Sânsimion. El a fost cel care a redactat testamentul soției lui Endes Miklós.
În Hotărârea de la Șumuleu din 1717, episcopul transilvănean Mártonfi György a luat o decizie cu privire la remunerarea dascălilor. Conform hotărârii, după fiecare doisprezece snopi din recoltă dascălului îi cuvine unul. Totodată, capii familiilor se obligă să asigure și lemne dascălilor, iar acestora li se va cuveni și o parte din veniturile terenurilor aparținând Bisericii. După înființarea regimentului secuiesc de grăniceri în anul 1764, învățământul a devenit obligatoriu în toate satele locuite de grăniceri. Toți copii de soldați de sex masculin trebuiau să frecventeze școala în mod obligatoriu până la vârsta de doisprezece ani. Tinerii din Scaunul Ciucului își puteau părăsi satele numai cu aprobarea autorităților militare, pentru a se înscrie în școli de rang superior.
În anul 1784, domnitorul a modificat limba oficială a birourilor guvernamentale și a școlilor din cea latină în cea germană. A dispus și ca condiția pentru a deveni dascăl de școală populară să fie cunoașterea limbii germane. Decretele ulterioare dovedesc faptul că acest experiment de a schimba limba oficială a școlilor în cea germană a fost un eșec, deoarece în anul 1790 dispozițiile care forțau limba germană ca limbă de predare au fost abrogate.
În anul 1806 a fost publicat decretul care reglementează școlile cu predare în limba maternă. Copii trebuiau îndemnați să meargă la școală. Absolvirea claselor școlii populare cu predare în limba maternă putea dura mai mulți ani, însă acestea trebuiau absolvite în termen de cel mult șase ani. În sate trebuiau înființate școli cu câte un singur dascăl. Superiorul direct al dascălului era parohul, și acesta își asuma, de multe ori, și atribuții de cântăreț de biserică și chiar de notar. Voința și dispoziția comună a guberniului și a bisericii: copii catolici au obligația să frecventeze școala catolică, adică cea sătească de la vârsta de 6 ani până la vârsta de 13 ani. Alfabetizarea primară a constituit și un interes fundamental al puterii. Ofițerii grăniceri au depus destul de multe eforturi în vederea dezvoltării învățământului primar. Au permis formarea unor tradiții în acest domeniu, aprovizionând, astfel, comunitatea cu persoane cu carte.
Eșecul revoluției din 1848-1849 a atras după sine și un regres pe plan educațional. Guvernul imperial a vizat germanizarea din ce în ce mai agresiv în anii cincizeci ai secolului, și pe planul învățământului primar. O ameliorare a venit numai odată cu aplicarea legii privind școlile populare din 1868, după Compromisul austro-ungar. Legea aprobată la inițiativa ministrului educației publice, Eötvös József a prevăzut învățământul obligatoriu pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani.
În conformitate cu legea, clasele a III-a, a IV-a și a V-a trebuiau îmbunătățite (atât în orașe cât și în sate): astfel s-a format școala generală populară cu șase clase.
Școlile comunale au avut ca primă instanță aleasă așa numitul „iskola szék” (scaun școlar) pe când școlile populare de stat au avut ca primă instanță administrația. Scaunul școlar este un corp cu nouă membri din care făceau parte preotul satului și învățătorul dar și câțiva reprezentanți ai colectivității din sat, ”dacă se poate să fie cei pricepuți la educație”. Sarcina corpului era supravegherea locală a școlii populare comunale. Mai târziu au fost organizate astfel de ”scaune” și pe lângă școliile populare confesionale.
Comunitatea din Sînsimion a construit deja în 1868 o școală și locuință pentru învățător/ asistent cantor. În această clădire a fost și o clasă. Școala a rămas școală populară romano-catolică.
În 1908 predarea a început într-o nouă clădire. Clădirea a fost construită de comunitatea locală și de compesoseratul nu de mult înființat, avea 3 clase și un birou. Această clădire era în conformitate cu cele cerute de lege. În această clădire funcționa până la 1927 școala populară romano-catolică.
La 6 octombrie 1872 din Sînmartin Ciuc ajunge la școala din Sînsimion învățătorul József Gergely, învățător care a devenit unul dintre cei mai onorați învățători al comunei.
Din 1898 localnicul Ferenc Cseke a devenit învățătorul școlii. Din cauza creșterii numărului copiiilor, în 1909 o nouă catedră a fost înființată . Consiliul bisericesc împreună cu scaunul școlar a ales ca noul învățător pe tânărul József Gergely.
Ca urmare a celor întâmplate între 1918-1920, adică schimbare regimului, din 1927 începând cu clasa a III-a predarea limbii române a devenit obligatoriu și în școlile cu predare în limba maghiară.
Prefectul, reprezentantul statului român, în 1932 instruiește autoritatea locală și pe directorul școlii confesionale ca clădirea școlii (construită în 1908) să fie predată în termen de 8 zile reprezentanților școlii generale de stat. Limba de predare în aceste școli a fost limba română, nu se predă în limba maghiară.
Învățătorii de etnie maghiară a trebuit să dea un examen de limba română și deoarece majoritatea lor nu vorbea limba română destul de corect, aceștia au fost dați afară de pe locurile lor de muncă și nu au fost angajate în școlile de stat.
În vara anului 1940 a nouă schimbare se întâmplă. Nordul Transilvaniei devine din nou parte a Ungariei, limba de predare în școli devine iar maghiara. În toamna anului 1944, ca urmare a prăbușirii frontului de pe Carpații Orientali armata germană în retragere a ars clădirea mai mare a comunei. În timpul verii armata l-a folosit clădirea opusă bisericii ca deposit de alimente. Arhiva școlii, tot mobilierul au fost distruse. Documente importante, ca documente cu care se putea dovedi nivelul de studii sau documente legate de funcționarea școlii, s-au pierdut. Între condiții grele predarea s-a reînceput în noiembrie,1944. Între timp, în decursul a mai multor ani, clădirea arsă a fost reconstruită. La 1 februarie 1944 conducerea comunei împreună cu compesoseratul comunei s-au înțeles între ele ca clădirea lărgită a școlii să fie folosită jumătate de școala de stat, jumătate de școala confesională.
În vara anului 1948 în România s-a întâmplat naționalizarea școlilor. Aceasta a fost primul pas spre lichidarea sistemului școlar maghiar, deși după naționalizare nu sa vedea o scădere dramatică a școlilor maghiare. Însă prin naționalizare statul a intrat în școlile confesionale. Școala, pe toate nivele, a fost întreținută, administrată și controlată de stat. După reforma în educație centralizarea sistemului școlar român – școală tradițională- a devenit și mai accentuată. Școală primară în acest an școlar a funcționat însă cu doar 6 clase. Aici veneau și elevii gimnaziali din Cetățuia.
Clădirea deteriorată în timpul războiului este reparată și inaugurată la 12 ianuarie 1949.
Reprezentanții puterii vorbesc de 7 clase obligatorie, însă în realitate după terminarea ciclului primar învățământul nu era obligatoriu. Doar în 1958, efectiv din 1960 a devenit obligatoriu terminarea școli cu 7 clase. După 1968 școala generală a devenit cu 8 clase obligatorie. Astfel era nevoie de noi clase și în Sînsimion, de aceea între anii 1965-1968 s-a construit lângă Fabrica de spirt și amidon o școală cu 5 clase.
Din toamna anului 1978 a început învățământul cu 10 clase, în anii 1980 începe construirea unei noi clădiri care este terminată în 1986. În prezent această clădire este clădirea principală a școlii.
După schimbările din 1989 școala a redevenit școală cu 8 clase. Corpul didactic al școlii, profitând de ocazie, organizează ceremonia de numire în februarie 1991. Școala ia numele majorului honved Endes József, născut la Sînsimion.
În 2008 este construită, prin finanțare de stat o nouă clădire cu 4 clase.
Mai putem menționa că de două ori s-a încercat introducerea învățământului liceal, prima dată în 1959-1960 când o clasă serală a fost organizată pentru muncitorii fabricii de amidon. A doua oară a fost a încercare la sfârșitul anului 1989.
În comună activitatea educativă se desfăşoară în şase clădiri. În clădirea centrală a şcolii pe lângă clasele V- VIII învaţă şi elevii claselor III şi IV. În şcoala „mică”, inaugurată în 2008, urmează cursurile elevii din clasele I şi II.
În grădiniţa „ Katicabogár” funcţionează două grupe cu program prelungit, o grupă cu program normal şi o clasă pregătitoare. În clădirea restaurată în 2015, care este denumită după medicul Dr. Gernárd Jenő, finanţatorul construcţiei clădirii, au primit loc încă două grupe cu program normal şi o clasă pregătitoare.
În satul Cetăţuia, aşezarea mai mică a comunei, funcţionează o grădiniţă cu două grupe şi o şcoală primară cu o clasă pregătitoare şi cu clasele I-IV. Elevii din clasele V-VIII învaţă în şcoala centrală din Sînsimion, transportul lor este rezolvat cu microbuzul şcolii.
Lőrincz Zoltán
