Endes József
(1811, Sînsimion- 1906, Sînsimion)
Familia Endes este originară din localitatea Sînsimion.
Prima atestare documentară a familiei este din anul 1552.
Principele Ákos Barcsay, care timp de o scurtă perioadă, între anii 1558 și 1560, s-a aflat la conducerea Transilvaniei, i-a oferit rangul de nobil lui Miklós Endes din Sînsimion și tatălui acestuia, Bálint, la data de 15 iunie 1659, cu ocazia Dietei din Sebeș. Titlul nobiliar a fost oferit la solicitarea lui István Petki de Királyhalom, consilier intim și juridic al principelui, respectiv mare căpitan al Scaunului Ciucului, Gheorghenilor şi Casinului, pentru familiarul acestuia, „având în vedere serviciile devotate, prestate de mulți ani lângă stăpânul său, țării și principelui, oricând și în orice condiții, și de care se angajează să le continue și în viitor, i s-a acordat titlu de nobil, ridicând pe Miklós Endes și pe tatăl acestuia din rândul primipililor, și a dispus ca Miklós Endes și tatăl acestuia să fie învestit printre nobilii autentici și necontestabili ai Transilvaniei și ai Ungariei, acordându-le și un blazon.”
Din această familie provine József Endes. Tatăl său, János Endes, a fost magistrat în cadrul sedriei orfanale a Ciucului de Jos în jurul anului 1815, iar mama sa a fost Róza Bernáld, originară din Cernatu de Jos, din Trei Scune.
În anul 1827 József Endes este elevul școlii de la Șumuleu-Ciuc. Își continuă studiile la colegiul iejuit din Cluj, unde studiază dreptul. În anii 1840 îl găsim printre ofițerii batalionului de grăniceri din Ciuc.
Sándor Gál, comandantul batalionului de grăniceri din Ciuc l-a numit pe József Endes, persoană devotată ideilor revoluției din 1848-49, în luna ianuarie a anului 1849, în fruntea celui de-al doilea batalion (ulterior 77), dintre cele trei instituite de el în Ciuc. Endes în 1848 s-a alăturat armatei maghiare de honvezi în calitate de locotenent major. Generalul Bem i-a apreciat pregătirea temeinică, avansându-l în rangul de căpitan la data de 21 februarie 1849 și de maior la 10 aprilie a aceluiași an.
Cu trupele sale a luptat cu succes în bătăliile din apropierea localității Alba Iulia, pentru care generalul Miksa Stein l-a decorat cu o medalie cu coroană. În lupta de la Semeria de lângă Sfântu Gheorghe, din data de 23 iulie 1849, secuii conduși de el au atacat trupele imperiale, care l-au avut în frunte pe generalul imperial Clam-Gallas. Batalionul 77 de honvezi, condus de József Endes și soldații din garda națională în veste negre au obligat inamicul la retragere. Nu participă la bătălia de la Sighișoara, deoarece Bem l-a trimis în ajutorul lui Sándor Gál, care a solicitat trupe noi împotriva trupelor țariste și imperiale, care atacau regiunea Trei Scaune.
Apărătorii văii Oltului, în strâmtoarea de la Tușnad, la nord de localitățile Micfalău și Bixad nu reușesc să rețină trupele imperiale. Sunt nevoiți să se retragă alături de honvezii care au încercat să oprească trupele țariste la Pasul Nyerges. Sándor Gál se întoarce spre Scaunul Odorhei prin pasul Mitaci cu oastea redusă la 1100 de persoane, de unde honvezii se retrag spre Cluj. După capitularea de la Șiria a armatei revoționare maghiare din data de 13 august 1849, mai mulți ofițeri superiori aparținând armatei condusă de Sándor Gál, printre care și maiorul József Endes, au depus armele în fața trupelor rusești la Jibou (jud. Sălaj), în data de 26 august 1849.
A urmat operioadă de teroare. Pentru participare la revoluție József Endes a fost condamnat de tribunalul militar imperial mai întâi la moarte, însă mai târziu a fost convertit la 12 ani de închisoare. A fost întemnițat în închisoarea din Theresienstadt (azi localitate Terezin, din Cehia). În 1852 a fost grațiat și eliberat din închisoare. S-a întors în localitatea natală și a participat în mod activ în viața socială a Ciucului.
După realizarea Compromisului austro-ungar din 1867, Endes József a devenit președintele Comisiei pentru bunăstare din comitatul Ciuc, a cărui obiectiv a fost ajutorarea foștilor combatanți la revoluție, care trăiau la aceea dată în condiții precare. În anul 1869 s-a înființat o Asociație pentru Băi, ai cărei membri au fost participanți ai revoluției din 1848-49 și rude ale celor căzuți în lupta pentru liberate, care și-au propus drept obiectiv amenajarea stațiunii Băile Tușnad.
A fost căsătorit de două ori, prima dată a condus-o la altar pe Borbála Biális din Ilieni, iar mai târziu pe Georgin Cernko, care provenea dintr-o familie de ofițeri grăniceri.
A decedat în anul 1906 și a fost înmormântat la Sînsimion.
Csóg Samu,
profesor de istorie
